Fă-ţi timp....

                de Rudyard Kipling

În trecerea grăbita prin lume catre veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipa, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,

Fă-ţi timp să poţi, cu milă, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,

Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi padurea, s-asculţi lingă izvor,

Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,

Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tata tau - bătrini....

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coaja pentru câini....

În trecerea grăbita prin lume către veci,

Fă-ţi timp măcar o clipa să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat

Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevar să stai,

Fă-ţi timp, caci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate sa înveţi,

Fă-ţi timp să dai vieţii adevaratul sens!

Fă-ţi timp,  ACUM!

Să ştii:    zadarnic ai sa plângi,

Comoara risipită a  vieţii, n-o mai strângi!

Solitudine...

     Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte. Dacă puteţi să rămâneţi singuri, absolut singuri, fie doar şi o singură clipă, ego-ul va muri, eul va muri. Ego-ul nu există în sine; el este întotdeauna în relaţie cu cineva. Aşa că, ori de câte ori eşti singur, te cuprinde o teamă profundă pentru că, dintr-o data, falsa identitate începe să dispară. Iar adevăratei identităţi îi mai ia puţin timp până să apără, căci ai pierdut-o cu foarte mulţi ani în urmă. 

     Ca să înalţi un pod peste golul căscat în atâţia ani e nevoie de timp. În acel interval de timp, faptul că nu ştii cine eşti te face să te simţi că îţi pierzi minţile. Începi imediat să faci ceva, doar ca să ai o ocupaţie. Şi astfel, falsa identitate nu dispare, ea rămâne activă.

    Solitudinea slăbeşte Eul. Nu mai există nimic cu care am putea fi în relaţie, şi – datorită acestui fapt – ego-ul nu poate exista. În consecinţă, dacă sunteţi gata să acceptaţi solitudinea, fără cea mai mică ezitare – fără dorinţa de a fugi – sau de a vă întoarce, dacă acceptaţi realitatea solitudinii voastre aşa cum este ea, aceasta devi­ne o ocazie extraordinară. Sunteţi ca o sămânţă, care conţine o mulţi­me de posibilităţi. Amintiţi-vă însă că sămânţa trebuie să explodeze, astfel încât planta să poată creşte. Ego-ul este la fel ca o sămânţă, el este o posibilitate. Când el se deschide, în voi se naşte Divinul. Şi tocmai solitudinea vă conduce la această unitate.

      Când sunteţi ab­solut singuri, nu mai sunteţi. Clipa de solitudine vă face să explodaţi. Vă răspândiţi în infinit. A ajunge la solitudine – iată singura revoluţie autentică. Şi aceasta necesită mult curaj. Căutarea spirituală converge în întregime spre clipa de explozie, clipă în care ne regăsim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine exta­zul. Numai ea permite obţinerea iluminării.

       Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva legilor  fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple.

       Cuvântul singurãtate nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut. Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.

       Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare.      Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintã o nevoie, ci o împãrtãşire; fiinţa umanã are atât de mult, încât poate împãrţi cu alţii.